Povestea unui dulap-lavoar neogotic
Atunci când am văzut prima dată această piesă, explicația părea destul de simplă: un mic secretaire sau un dulap pentru scris.
Avea un corp închis în partea inferioară, un capac mobil și un mecanism din lemn. În plus, înfățișarea sa sobră și sculptura atentă îl făceau să semene cu mobilierul de lucru întâlnit în biblioteci sau cabinete.
Numai că mecanismul nu se comporta ca al unui secretaire.
Capacul nu cobora pentru a forma o suprafață de scris, ci se ridica și rămânea în poziție verticală. În spatele lui nu apăreau sertărașele, nișele pentru scrisori și micile compartimente caracteristice mobilierului de corespondență. În schimb, se descoperea o suprafață lată, plană, protejată lateral și suficient de mare pentru un lighean și un urcior.
Obiectul nu era destinat scrisului.
Era un dulap-lavoar, folosit pentru toaleta zilnică într-o perioadă în care apa curentă nu ajunsese încă în fiecare dormitor.
Conform provenienței cu care a ajuns în atelier, piesa a aparținut familiei Sturdza. Garnitura originală de spălat nu s-a păstrat, iar un inventar care să descrie exact obiectul nu a fost identificat. Funcția lui poate fi însă înțeleasă prin construcție, mecanism și comparația cu alte lavoare istorice.
De ce a fost confundat cu un secretaire?
Confuzia este ușor de înțeles.
Atât secretaire-ul, cât și unele lavoare aveau o funcție care putea fi ascunsă atunci când mobilierul era închis. Ambele puteau avea un corp inferior pentru depozitare și un panou mobil.
Diferența se vede în felul în care este construit mecanismul.
La un secretaire, panoul rabatabil coboară și devine masa de scris. În spatele lui se găsesc de obicei sertare mici, nișe pentru documente și compartimente pentru instrumentele de scris.
La piesa noastră, capacul se ridică. Două brațe laterale din lemn îl susțin, iar panoul deschis devine un fel de spătar înalt. Suprafața orizontală există deja în interior și nu este compartimentată pentru păstrarea documentelor.
Mai mult, marginile laterale ridicate delimitează zona de lucru și puteau împiedica alunecarea vaselor sau scurgerea accidentală a apei în afara mobilierului.
Toate aceste elemente sunt mult mai potrivite unui lavoar decât unui birou.
Cum era folosit dulapul-lavoar?
Într-o casă fără instalație de apă în dormitor, spălarea de dimineață presupunea mai multe operațiuni decât simpla deschidere a unui robinet.
Apa trebuia adusă într-un urcior. Dacă se dorea apă caldă, aceasta era încălzită separat. Pe suprafața deschisă a lavoarului se așeza un lighean, iar lângă el puteau sta urciorul, săpunul, un vas mai mic și obiectele de îngrijire.
Folosirea piesei poate fi imaginată în câteva gesturi:
Capacul era ridicat și fixat cu ajutorul sistemului lateral.
Pe suprafața plană era așezat ligheanul.
Urciorul cu apă era pus alături sau apa era turnată direct în vas.
Persoana își spăla mâinile și fața.
Apa folosită era strânsă și îndepărtată manual.
Vasele erau șterse și depozitate.
Capacul era coborât, iar zona destinată spălării dispărea complet.
Prin urmare, lavoarul nu era conectat la nicio instalație. Era, într-un fel, o baie portabilă transformată în mobilier.
Smithsonian National Museum of American History arată că, în secolul al XIX-lea, chiar și căzile de baie puteau fi considerate mobilier mobil, nu obiecte sanitare fixe. Unele erau pictate și decorate tocmai pentru a se integra în interiorul camerelor. (Smithsonian – Portable Bathtubs)
De ce avea un capac atât de mare?
Capacul îndeplinea mai multe funcții.
În primul rând, ascundea zona folosită pentru spălare. Atunci când era închis, lavoarul devenea un dulap elegant, potrivit pentru un dormitor amenajat cu grijă.
În al doilea rând, proteja suprafața interioară și obiectele păstrate acolo împotriva prafului.
Ridicat, capacul devenea un panou posterior. Acesta putea proteja peretele de stropii de apă și delimita vizual spațiul în care se desfășura toaleta.
Planșa nu reprezintă modelul piesei restaurate, dar arată cât de ingenios puteau fi ascunse vasele și funcțiile pentru igiena personală în interiorul mobilierului.
Sistemul lateral permitea mișcarea capacului și îl menținea deschis. Nu este doar un detaliu decorativ, ci partea care făcea posibilă transformarea mobilierului.
În colecțiile Cooper Hewitt–Smithsonian se păstrează proiecte pentru „mobilier mecanic”, inclusiv lavoare transformabile. Aceste desene arată preocuparea creatorilor de mobilier pentru obiecte capabile să ascundă funcții practice în spatele unei înfățișări elegante. (Cooper Hewitt – Designs for Mechanical Furniture: Two Washstands)
Cu alte cuvinte, ideea mobilierului multifuncțional nu este deloc modernă.
Unde era așezat ligheanul?
Unele lavoare aveau o deschidere circulară în care ligheanul era încastrat. Altele aveau o placă din marmură, mai rezistentă la apă.
În cazul acestei piese, suprafața este plană și nu prezintă un decupaj circular. Ligheanul era, cel mai probabil, așezat liber pe blat, iar urciorul stătea alături.
Lățimea mobilierului, de aproximativ 85 cm, oferea suficient loc pentru ambele vase.
Fotografia în care apar ligheanul și urciorul este o reconstituire realizată pentru a explica funcționarea obiectului. Vasele nu sunt originale și nu au aparținut familiei Sturdza.
Legendă recomandată: Reconstituire vizuală orientativă a modului de utilizare. Garnitura originală a lavoarului nu s-a păstrat.
Ce fel de vase se foloseau?
Garnitura obișnuită era formată dintr-un lighean și un urcior.
Vasele puteau fi realizate din faianță, porțelan, ceramică, fier cositorit sau, mai târziu, tablă emailată. În locuințele elegante se întâlneau garnituri ceramice decorate cu flori, borduri colorate, monograme ori ornamente aurii.
Unele seturi includeau și o savonieră, recipiente pentru bureți, flacoane sau vase mai mici pentru apă.
Metropolitan Museum of Art păstrează numeroase garnituri formate din urcior și lighean și explică faptul că modelele de dimensiuni mai mici erau folosite pentru toaleta zilnică în dormitor. (The Metropolitan Museum of Art – Ewer and Basin)
Nu putem ști ce model a fost utilizat pe acest dulap-lavoar. O garnitură ceramică decorată pare potrivită statutului și stilului piesei, dar rămâne doar o reconstituire plauzibilă.
Ce se păstra în partea inferioară?
Dulapul inferior oferea spațiu pentru lucrurile necesare toaletei: prosoape, săpun, perii, piepteni, recipiente și, eventual, vasele atunci când nu erau folosite.
Unele piese asemănătoare puteau ascunde și un vas de noapte. De aici provine apropierea dintre termenii istorici washstand și commode, întâlnită în descrierile mobilierului de dormitor.
În cazul nostru nu există însă o compartimentare specială sau un document care să demonstreze păstrarea unui vas de noapte. Nu putem spune cu certitudine ce se afla în dulap.
Piesele erau vândute fără instalație de apă. Pe suprafața lor se așezau ligheanul și urciorul, iar compartimentele inferioare serveau pentru depozitare. Modelele din catalog nu sunt identice cu lavoarul restaurat, ci reprezintă analogii istorice din aceeași perioadă.
Este posibil ca spațiul să fi servit doar pentru prosoape, produse de îngrijire și garnitura de spălat.
Avea oglindă?
Unele lavoare istorice aveau oglinda integrată. Altele erau așezate sub o oglindă prinsă separat pe perete, iar modelele mai simple puteau fi folosite fără oglindă.
Un exemplu cunoscut este lavoarul proiectat în 1904 de Charles Rennie Mackintosh pentru „Blue Bedroom” din reședința Hous’hill. Acesta combina lemnul de stejar cu plăci ceramice, sticlă colorată și oglindă. (The Metropolitan Museum of Art – Washstand, 1904)
Pe dulapul-lavoar analizat nu au fost identificate găuri, suporturi sau alte urme care să dovedească existența unei oglinzi montate direct pe mobilier.
Ar fi putut exista o oglindă separată pe peretele din apropiere, dar în lipsa unei fotografii istorice nu putem confirma această variantă.
De unde vine cuvântul „toaletă”?
Una dintre cele mai neașteptate povești legate de aceste obiecte se ascunde chiar în cuvântul „toaletă”.
Termenul provine din francezul toilette, diminutiv al cuvântului toile, adică pânză.
Inițial, toilette era pânza albă întinsă peste masa la care o persoană se spăla, se pieptăna și se pregătea pentru ziua respectivă. Pânza proteja textilele decorative de apă, săpun și produse cosmetice, iar după folosire era ridicată și spălată.
Treptat, numele pânzei a ajuns să desemneze întregul ritual al spălării, coafării, îngrijirii și îmbrăcării. (Cooper Hewitt – A Lady’s Toilette)
Așadar, „toaleta” nu a fost la început nici încăpere, nici instalație sanitară. A fost o bucată depânză.
Apa parfumată care promitea minuni
Nici apa turnată în lighean nu era întotdeauna simplă.
În ritualurile elegante de toaletă puteau fi folosite ape calde parfumate cu flori, fructe sau combinații de plante. Unele erau vândute împreună cu promisiuni pe care astăzi le-am privi cu multă neîncredere.
Metropolitan Museum of Art menționează ape despre care se pretindea că ar putea îmbunătăți memoria, ridica moralul și chiar estompa cicatricile lăsate de variolă, dacă erau folosite cu regularitate. (The Metropolitan Museum of Art – Ewer and Basin)
Un fel de produs cosmetic universal: te spălai pe față și, cel puțin conform reclamei, deveneai mai vesel, mai atent și cu tenul îmbunătățit.
Nu avem dovezi că asemenea ape au fost folosite împreună cu această piesă. Informația ne ajută însă să înțelegem cât de sofisticată și uneori cât de ciudată putea deveni toaleta zilnică.
O piesă neogotică pentru un gest foarte obișnuit
Dulapul-lavoar este decorat într-un limbaj neogotic.
Panourile ușilor amintesc de ferestrele ogivale, iar montanții laterali combină elemente strunjite și sculptate. Registrul decorativ de pe capac repetă forme geometrice și vegetale.
Mobilierul pare aproape o mică piesă de arhitectură.
Tocmai aici apare contrastul care îl face atât de interesant: un obiect solemn, decorat cu forme inspirate din arhitectura medievală, era folosit pentru spălarea mâinilor și a feței.
Pe baza stilului și a construcției, piesa poate fi datată probabil la sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea. În absența unei etichete de atelier ori a unui inventar exact, nu putem identifica producătorul și nici anul realizării.
Restaurarea dulapului-lavoar
Când a ajuns în atelier, piesa prezenta depuneri consistente de murdărie, îmbinări slăbite, elemente desprinse, urme ale atacului insectelor xilofage și zone în care lemnul își pierduse rezistența.
Starea inițială a capacului arăta cât de mult fusese folosit și cât de puțin protejată rămăsese suprafața în timp. Pe lângă depunerile acumulate, erau vizibile pete, zgârieturi, urme de uzură și un element profilat desprins. Aceste urme au fost documentate înainte de începerea intervenției.
Am început prin examinarea suprafețelor și efectuarea testelor de curățare. Depunerile au fost îndepărtate treptat cu o soluție neutră și, local, cu alcool tehnic, în funcție de reacția fiecărei zone.
Curățarea nu a urmărit eliminarea urmelor firești de vechime, ci îndepărtarea murdăriei care acoperea sculptura și fibra lemnului.
Au urmat reparațiile, stabilizarea îmbinărilor și fixarea elementelor desprinse. Am realizat tratamentul împotriva insectelor xilofage, iar zonele în care lemnul își pierduse rezistența au fost consolidate.
La final, suprafața a fost protejată cu ceară microcristalină, aplicată controlat. Ceara pune discret în valoare fibra și protejează lemnul, fără să îi ofere aspectul artificial al unui obiect nou.
Curățarea controlată, repararea elementelor desprinse, tratamentul împotriva insectelor xilofage, consolidarea lemnului și protejarea cu ceară microcristalină au redat piesei stabilitatea și frumusețea, păstrând urmele firești ale vechimii sale.
Obiectul care și-a ascuns funcția
Poate că cea mai frumoasă particularitate a acestui dulap-lavoar este faptul că și-a ascuns atât de bine funcția, încât după mai bine de un secol a fost considerat secretaire.
Confuzia nu este o greșeală lipsită de sens. Ea arată cât de mult s-a schimbat viața cotidiană.
Astăzi recunoaștem imediat un birou, dar ne este greu să identificăm un mobilier pe care se așezau un lighean și un urcior. Apa curentă a făcut asemenea obiecte inutile, iar odată cu dispariția utilității lor s-a pierdut și memoria felului în care funcționau.
Capacul ridicat, sistemul lateral, suprafața destinată vaselor și dulapul inferior refac însă povestea.
Nu avem în față un loc pentru scris scrisori, ci locul în care începea o zi obișnuită: cu apă adusă în urcior, un lighean așezat pe blat și un mic ritual de îngrijire ascuns, după folosire, în interiorul unui dulap.
Astfel de descoperiri sunt una dintre cele mai interesante părți ale procesului de restaurare a mobilierului vechi
Bibliografie și resurse documentare
A Lady’s Toilette, Cooper Hewitt, Smithsonian Design Museum.
Ewer and Basin, Pierre Miston, 1737–1738, The Metropolitan Museum of Art.
Washstand, Charles Rennie Mackintosh, 1904, The Metropolitan Museum of Art.
Design for a Washstand for the Blue Bedroom, Hous’hill, 1904, The Metropolitan Museum of Art.
Designs for Mechanical Furniture: Two Washstands, Cooper Hewitt, Smithsonian Design Museum.
Washstands and Ladies’ Desks, Kimbel & Cabus, 1870, Smithsonian Libraries.
Portable Bathtubs: Tub Bathing from the Early 19th and 20th Centuries, National Museum of American History, Smithsonian Institution.
Sears, Roebuck and Company, Catalogue No. 117: The Great Price Maker, 1908, p. 420. Exemplar digitalizat – Internet Archive
Recondiționări by Ana, documentație fotografică, observații directe și informații tehnice consemnate în timpul restaurării dulapului-lavoar, 2026, arhiva atelierului.
Fotografiile piesei înainte, în timpul și după restaurare aparțin atelierului Recondiționări by Ana. Imaginea cu ligheanul și urciorul este o reconstituire vizuală realizată cu ajutorul inteligenței artificiale; garnitura originală nu s-a păstrat.
Comentarii