Vitrina care transforma obiectele în spectacol. O piesă Belle Époque restaurată pentru Miclăușeni
- reconditionaribyan
- 7 days ago
- 8 min read
La sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un salon elegant, obiectele prețioase nu mai erau păstrate doar în dulapuri închise. Porțelanurile, miniaturile, micile sculpturi, obiectele din argint, evantaiele ori suvenirurile aduse din călătorii trebuiau văzute, admirate și discutate. Din această dorință de a expune colecția casei s-a născut vitrina de salon, un obiect aflat la granița dintre mobilier și scenografie.
Această vitrină Belle Époque a ajuns la Castelul Sturdza de la Miclăușeni prin donație și a fost restaurată în atelierul nostru.
O vitrină Belle Époque la cumpăna dintre două secole
Vitrina din imagini a ajuns la Castelul Sturdza de la Miclăușeni prin donație și a fost restaurată în atelierul nostru. Ea nu face parte din mobilierul istoric original al castelului, însă este potrivită pentru atmosfera unui interior de epocă și poate spune vizitatorilor o poveste mai largă: povestea saloanelor europene de acum mai bine de un secol și a gustului pentru mobilierul francez bogat ornamentat.
În lipsa unei mărci de atelier, a unei etichete sau a unor documente de proveniență, o atribuire exactă nu ar fi corectă. Construcția și vocabularul decorativ indică însă, cu mare probabilitate, o piesă realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea sau la începutul secolului al XX-lea, aproximativ între 1880 și 1910, într-un atelier european care lucra după modelele franceze.
Este perioada Belle Époque, când mobilierul occidental redescoperea cu entuziasm stilurile secolelor precedente. Atelierele combinau liber elemente Ludovic al XV-lea, Ludovic al XVI-lea și Empire, adaptându-le gustului și tehnicilor moderne. Muzeul Metropolitan descrie această epocă drept una a marilor „revivaluri”, în care Rococo-ul și Neoclasicismul au revenit în interioarele secolului al XIX-lea, susținute de furniruire și de noile posibilități ale producției specializate.
Vitrina noastră este un exemplu foarte bun al acestui istorism eclectic: forma suplă și picioarele curbe trimit spre Ludovic al XV-lea, ghirlandele, draperiile și galeria metalică spre Ludovic al XVI-lea, iar scena mitologică amintește de repertoriul decorativ neoclasic și Empire.
Nu este, așadar, o piesă Ludovic al XV-lea din secolul al XVIII-lea, ci o reinterpretare spectaculoasă realizată în jurul anului 1900.
De ce are sticlă pe trei laturi?
O asemenea piesă era cunoscută în lumea franceză drept vitrine à bibelots — o vitrină pentru mici obiecte de artă și curiozități. Ușa și lateralele din sticlă transformau interiorul într-o mică scenă, vizibilă din mai multe direcții, în timp ce încuietoarea proteja obiectele de praf și de manipulare.
Pe rafturi puteau fi așezate figurine din porțelan, sticlărie fină, casete, miniaturi, ceasuri de mici dimensiuni, obiecte din argint, evantaie, bijuterii ori amintiri din călătorii.
Astfel de vitrine erau întâlnite mai ales în salon, în cabinetul de curiozități sau în budoar. Nu erau simple spații de depozitare: selecția obiectelor expuse vorbea despre educația, gusturile și statutul proprietarilor.
Interiorul căptușit cu pluș sau catifea galben-aurie avea un rol estetic important. Suprafața mată absorbea lumina și făcea porțelanul, cristalul și metalul să pară mai strălucitoare. În același timp, materialul textil proteja obiectele fragile și împiedica alunecarea lor.
Este un contrast calculat: lemn brun-roșcat, metal auriu, sticlă și un interior cald, aproape teatral.
Materialele: luxul creat prin contrast
La exterior, piesa pare realizată dintr-o structură de lemn local, probabil plop sau o altă esență folosită ca suport, peste care a fost aplicat furnir cu aspect de mahon.
Această tehnică era obișnuită și nu trebuie privită ca o soluție de calitate inferioară. Dimpotrivă, furnirul permitea folosirea economică a lemnelor decorative și alegerea atentă a desenului fibrei pe suprafețele vizibile.
Blatul superior a fost, de asemenea, furniruit inițial. Furnirul era însă desprins și lipsea în mare parte atunci când piesa a ajuns în atelier, iar suportul din scândurele de lemn deschis la culoare devenise vizibil. Această observație este importantă deoarece arată că vitrina nu fusese concepută cu un blat de marmură, chiar dacă asemenea piese puteau primi uneori marmură.
Sticla ocupă o parte considerabilă din corp, pentru ca mobilierul să dispară vizual în jurul colecției expuse.
Monturile aurii sunt realizate, cel mai probabil, dintr-un aliaj pe bază de alamă. Din fotografii și prin simpla examinare vizuală nu se poate stabili dacă ele au fost aurite la foc, aurite galvanic sau doar finisate pentru a imita aurul. Pentru o asemenea concluzie ar fi necesară analiza materialului.
Termenul francez bronze doré nu trebuie luat întotdeauna literal: cercetările tehnice arată că numeroase monturi istorice numite astfel sunt, în realitate, aliaje de cupru și zinc.
Ornamentele – o adevărată poveste turnată în metal
Decorul este partea care face această vitrină memorabilă. Privit atent, el nu aparține unui singur stil, ci reunește mai multe limbaje ornamentale:
volutele în „C”, scoicile și frunzele de acant sunt moștenite din Rococo și din stilul Ludovic al XV-lea;
ghirlandele florale legate cu panglici, chenarele ordonate și friza cu falduri și ciucuri aparțin repertoriului Ludovic al XVI-lea;
galeria traforată de deasupra amintește de balustradele miniaturale folosite pe mesele, comodele și vitrinele franceze;
mascaroanele feminine, trofeele decorative și terminațiile în formă de labă completează efectul teatral al piesei.
Friza superioară imită o draperie bogată, cu falduri egale și ciucuri. Este o „țesătură” transformată în metal: un motiv care sugerează perdeaua unei scene și pregătește privirea pentru obiectele expuse în interior.
Deasupra ei, galeria traforată ușurează vizual masa superioară și oferă vitrinei o siluetă elegantă.
Cine este personajul din carul tras de păsări?
Cea mai interesantă montură este placa figurativă de pe partea inferioară. Ea prezintă o femeie așezată într-un car, purtat printre nori și tras de două păsări.
Identificarea trebuie formulată cu prudență, deoarece scena este simplificată, însă cea mai apropiată interpretare este Venus — zeița iubirii — în carul său.
În arta decorativă franceză a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Venus apare frecvent într-un car tras de porumbei sau de lebede. Porumbeii îi erau consacrați, iar lebedele puteau simboliza iubirea, frumusețea și fidelitatea.
Acest tip de scenă a fost folosit mai ales pe ceasuri de șemineu și pe obiecte de lux. Se cunosc, de exemplu, pendule Ludovic al XVI-lea în care Venus călătorește într-un car tras de porumbei, precum și versiuni Empire cu lebede.
Montura vitrinei nu copiază neapărat un singur model celebru. Mai curând, preia o imagine devenită familiară în repertoriul atelierelor.
Tema iubirii se leagă firesc de ghirlandele de flori, panglici și de posibilele trofee ale lui Cupidon reprezentate pe celelalte monturi.
Pentru o vitrină destinată salonului sau budoarului, alegerea nu era întâmplătoare: ea introducea o notă de grație, seducție și cultură mitologică.
Cum erau realizate monturile decorative?
În mobilierul francez de lux, realizarea unei monturi era rezultatul muncii mai multor specialiști. Procesul pornea de la un desen și de la un model sculptat. Din acesta se pregătea modelul de turnătorie, după care ornamentul era turnat într-un aliaj de cupru.
Piesa ieșită din tipar nu avea încă finețea pe care o vedem la final.
Urma munca cizelatorului, care prelucra metalul la rece: îndepărta urmele turnării, accentua nervurile frunzelor, penele păsărilor, buclele părului și pliurile veșmintelor.
Apoi suprafața era lustruită și, la piesele de mare calitate, putea fi aurită. În trecut se folosea adesea aurirea cu amalgam de mercur, o tehnică spectaculoasă, dar extrem de periculoasă pentru meșteri. Unele zone erau lăsate mate, altele erau brunisate, tocmai pentru ca lumina să redea mai bine relieful. Procesul este documentat în detaliu de The Wallace Collection.
În jurul anului 1900, atelierele combinau meșteșugul cu producția în serie. Modelele puteau fi păstrate, cumpărate, copiate și turnate din nou, iar frizele repetitive erau realizate în segmente modulare.
Pe această vitrină, plăcile figurative și ornamentele mari par turnate, în timp ce bordurile înguste și friza repetitivă puteau fi obținute prin procedee mecanizate și apoi ajustate manual. Toate erau fixate pe lemnul furniruit cu mici șuruburi — inclusiv șuruburi cu fantă, vizibile și astăzi.
Această metodă explica și succesul stilurilor istorice: același atelier putea combina pe un singur corp o ghirlandă Ludovic al XVI-lea, o volută Rococo și o scenă Empire, obținând un mobilier nou, dar încărcat de prestigiul trecutului.
Picioarele: grația Rococo și forța labei de leu
Picioarele înalte și suple au o linie curbată, apropiată de piciorul cabriol, specific mobilierului Rococo și stilului Ludovic al XV-lea. Curbura lor deplasează greutatea vizuală spre exterior și face corpul masiv al vitrinei să pară mai ușor, aproape ridicat de la sol.
Pe lungimea picioarelor apar monturi verticale cu frunze, volute și figuri feminine, iar terminațiile metalice protejează lemnul.
Aceste terminații, numite sabots, sunt modelate sub forma unor frunze sau labe de animal. Laba de leu adaugă un accent de forță unei piese altfel delicate și are rădăcini în vocabularul clasic, reluat apoi de mobilierul Empire și de revivalurile secolului al XIX-lea.
Dincolo de decor, sabotul avea și o funcție practică: apăra capătul subțire al piciorului împotriva loviturilor și uzurii. Este un exemplu frumos al modului în care mobilierul de calitate transformă o necesitate tehnică într-un detaliu ornamental.
O restaurare discretă, în slujba obiectului
Cât păstrăm și cât restaurăm?
Aceasta a fost întrebarea care m-a preocupat cel mai mult.
Inițial, am fost tentată să păstrez cât mai mult din aspectul întunecat și din patina timpului. Cercetând însă piese similare în colecții muzeale și în cataloage, am înțeles mai bine intenția lor decorativă. Aceste vitrine fuseseră create pentru contrastul dintre lemnul închis, catifeaua caldă, transparența sticlei și strălucirea monturilor metalice. Nu erau piese discrete. Trebuiau să atragă privirea.
Am ales, așadar, să păstrez urmele autentice ale vârstei, dar să redau piesei caracterul spectaculos pentru care fusese concepută.
Fiecare ornament a fost demontat și curățat separat. În spatele monturilor se adunaseră cantități considerabile de praf și murdărie — și, sincer, „vai, ce era acolo!”. Numai după demontare a fost posibilă curățarea corectă a suprafețelor.
Vitrina fusese lăcuită într-o intervenție ulterioară. Acel strat de finisaj a fost îndepărtat cu grijă păstrând finisajul și culoarea inițială, iar lemnul a fost finisat cu șelac, pentru a-i reda profunzimea fără a ascunde fibra și micile urme ale timpului.
Catifeaua originală din interior a fost păstrată și curățată temeinic. Salvarea ei a fost importantă, deoarece păstrează atmosfera autentică a piesei și explică felul în care trebuiau prezentate obiectele.
La final, toate elementele au fost remontate în pozițiile lor: ornament cu ornament și șurub cu șurub.
Rezultatul nu urmărește să facă vitrina să pară nouă. Urmărește să redea contrastul, eleganța și strălucirea pe care constructorul ei le-a gândit în urmă cu mai bine de un secol.
O poveste nouă la Miclăușeni
Această vitrină poate ajuta publicul să înțeleagă gustul european de la 1900, fascinația pentru stilurile franceze și felul în care obiectele unei colecții private deveneau, în salon, parte dintr-un spectacol al eleganței.
În fond, o vitrină nu a fost creată pentru a atrage atenția numai asupra ei. A fost creată pentru a face alte obiecte să strălucească.
Iar aceasta este poate cea mai frumoasă particularitate a piesei: deși bogat ornamentată, își păstrează rolul de cadru pentru poveștile pe care le va adăposti.
Surse și repere pentru documentare
Notă de atribuire: datarea, stilul și identificarea materialelor se bazează pe analiza vizuală a piesei și pe comparații istorice. În absența unei mărci de atelier și a analizelor de laborator, ele trebuie considerate o încadrare probabilă, nu o atribuire definitivă.
Comments